Liberul arbitru

Ce ramane omului dupa pierderea liberului arbitru:

De fapt nu este o pierdere. Pentru mine acesta este in repaus, stand-by sau chiar mort. Teologia a cazut lamentabil in eroarea de a crede ca omul are liberul arbitru. De ce? Pentru psihicul in alcatuirea sa are si o componenta inconstienta, cum imi place mie s-o denumesc – inconstiinta. Acest inconstient imi spune la un moment dat, de exemplu, prin schemele sale cognitive cand ma aflu la o petrecere „Uite ce melodie frumoasa”  iar eu ma simt brusc bine, dar efectiv nu stiu de ce. Atata timp cat exista aceasta parte care de cele mai multe ori ne ghideaza viata (instincte, trebuinte primare si dorinte, s.s.m.d) nu mai putem vorbi de faptul ca suntem deplin constienti si\sau treji  cand facem o actiune, ajungem la o anumita concluzie, elaboram idei, s.s.m.d.

Si totusi ce ii ramane omului dupa pierderea acestei functii “primordiale”? Raspunsul e simplu: Vointa. Nu acea vointa mult vehiculata de teologie ca fiind o capacitate de a alege intre bine si rau. In plus, fie vorba intre noi binele si raul sunt lucruri subiective, iar eu cel putin daca as fi fost in locul lui Adam as fi muscat din mar fara sa-mi fi spus sarpele ca voi deveni asemenea lui Dumnezeu. Probabil l-as fi vazut mai mare si mai gustos. Eu personal ma refer la acel tip de vointa care te ajuta sa iesi din situatii inconvenabile si momente greu de depasit. Acea vointa care in urma unor greseli comise te ghideaza spre Intelepciunea de a nu le mai face. O vointa “de fier” care iti formeaza pe parcursul anilor taria de caracter necesare pentru a depasi obstacolele vietii si a merge mai departe orice s-ar intampla.