Omul “citit” este un schimb valoros de cunoștințe

Probabil că unii dintre voi mă criticați aspru pentru definiția pe care o atribui omului, în general omului “citit”. Ar fi o definiție mult mai potrivită pentru funcția psihică a limbajului. Sunt de acord. Dar dacă încerci să judeci lucrurile cu luare de seamă, într-adevăr omul cu multe cărți la activ poate fi considerat o mașinărie de cunoștințe. Acest concept al cunoașterii ce intră în categoria celor mai profunde controverse filosofice (vezi Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) este atribuit nu doar gânditorilor, gnosticilor sau filosofilor ci mai cu seamă oamenilor care au avut parte încă din cea mai timpurie perioadă a vieții lor de lectură.

Nu cred că există o importanță semnificativă a tipului de lectură, deși perioada preadolescentă este corelată și într-o permanentă strânsă legătură cu lumea basmului, o lume prin ochii căreia individul, dar mai cu seamă persoana (individul în accepțiunea sa psihologică cu viață psihică constituită, conștientă și superioară) descoperă o permanentă luptă între Bine și Rău, având ca finalitate victoria Binelui; își dezvoltă creativitatea și face conexiuni între imaginar și real, lucruri chintesențiale pentru viitoarea sa viață de adult. Atribuie procedee imaginative precum aglutinări, schematizări, omisiuni, diviziuni, rearanjări, multiplicări cu viața de zi cu zi, devenind astfel mult mai ingenios, creativ, intuitiv.

Separat de lumea imaginară a basmului există în egală măsură o lume -poate la fel de profundă- și anume lumea beletristicii. Trecând prin literatura clasică în genere, omul dobândește prin prisma propriei sale conștiințe corelată cu conștiința personajului-narator (în cazul romanelor subiective) sau cu cea a protagoniștilor (în cazul romanelor obiective) o schimbare perceptivă asupra stimulilor interni dar mai cu seama externi. Aceste experiențe ale altor personalități semnificative sunt corelate la nivel cognitiv cu propriele tale experiențe de viață, ele reușind să reliefeze anumete convingeri, sau deopotrivă să le slăbească; ajutând în egală măsură la schimbarea subiectiv-activă a concepției despre lume și viață.

Da! Cititul este o formă manifestată senzorial-cognitiv de evadare dintr-o societate uneori mult prea mediocră, cititorul devenind astfel o persoană în rol, “un schimb valoros de cunoștințe”

1111

Poezie în stil avangardist

În Parlament

Acum ăștia nu se mai salută politicos precum e civilizat și omenos

Se-ntreabă fiecare la care pușcărie va ajunge

În parlament nu se mai face prezența ordonat

Se enunță: Udrea – la Jilava, Voiculescu la Gherla și așa mai departe

Sunt cu toții niște curve precum păsările de pe cer

Se mută dintr-un cuib în altul precum de demult Homer

umbla în birturi fredonând poezii

ca să câștige faimă și bani

Este Dostoievski al cincilea Evanghelist?

Dostoievski este unul dintre titanii literaturii universale fiind în egală măsură și un psiholog excepțional. Descrie cu lux de amănunte fiecare cusur al firii omenești la cel mai profund nivel existențial. Pătrunde în tainele sufletului omenesc și al metafizicii prin cea mai riguroasă analiză. Unul dintre cele mai apetisante aspecte ale scrierilor sale este faptul că aduce în prim plan al scrierilor sale doar acele personaje care ies din tiparul obișnuit al societății, acele personaje care nu se încadrează în conduita socială normală. Acei oameni “ieșiți din comun”.

“Crimă și pedeapsă” este un roman realist-psihologic care scoate în evidență starea precară a oamenilor Petersburgului din perioada contemporană autorului și consecințele acesteia asupra relațiilor intra/interumane. Se aduce în prim-plan  protagonistul acțiunii pe nume Raskolnikov care, aparent, din cauza sărăciei omoară două bătrâne pentru a obține banii necesari pentru reînceperea studiilor la universitatea de drept. Însă, spre sfârșitul romanului vom afla că nu acesta era adevăratul motiv al crimei, ci unul de ordin ocult, acesta imaginându-și că ar putea fi un al doilea Napoleon, care ar ajuta societatea prin eliminarea unor bătrâne „la nimic folositoare”.  Mai mult decât atât, aflăm de la Dostoievski, prin gura anchetatorului crimei, că autorul acesteia nu se simte deloc vinovat și că face parte din categoria acelor criminali care dupa ce săvârșesc crima sunt capabili să umble pe străzi fluierând ca niște îngerași crezând că nu au înfăptuit nici un lucru grav. Ei bine, aceasta, în limbaj modern, se traduce prin sociopatie. Raskolnikov are intr-adevăr toate caracteristicile unui sociopat: mândria faptului că a produs crima, incapacitate de iubire față de semeni, coeficient de inteligență peste medie (a săvârșit o crimă perfectă), rănirea orgoliului propriu în cazul în care anchetatorii râd de presupusul actor al crimei, spunând că n-a fost în stare nici măcar sa fure cele 1.500 de ruble din apartament.

Cartea merge un pic mai departe și aduce în discuție personaje de tip narcisist caracterizate prin sentimente de semeție și vanitate dar și un carcater manipulator care profită de oamenii din jurul lor pentru a-și atinge scopurile de obținere a puterii . Un exemplu în acest sens poate fi logodnicul surorii lui Raskolnikov, un vestit avocat care se muta la Petersburg și dorește să se însoare numai de ochii lumii. În acea perioadă dacă aveai întemeiată o familie erai văzut de societate cu alți ochi. Acesta este motivul pentru care Lujin dorește să-și întemeieze această căsnicie. Nu-i reușește datorită faptului că împroașcă cu reproșuri în logodnica sa iar aceasta, chiar ea fiind într-o situație puțin mai delicată din punct de vedere financiar, totuși îi refuză cererea în căsătorie.

Da! Dostoievski este al cincilea Evanghelist, el statornicindu-se în literatură printr-o originalitate remarcabilă ce constă în conferirea scrierilor un caracter moralizator făcând uz de o gândire critică subtilă cu ajutorul căreia își construiește maiestuos personajele, pedepsindu-le în egală măsură (dacă este nevoie)  precum Dreptul Împărat al Judecății de Apoi.Dostoevsky_1872